Unanimitatea care ucide democrația: PSD transformă alegerile interne într-o farsă politică

Acest episod nu este doar un simplu eveniment politic intern al unui partid, ci un simptom, o oglindă a unei crize de identitate și de substanță a unei formațiuni care, cel puțin nominal, se revendică a fi social-democrată. Când un partid mare din România, cu pretenții de reprezentare a unei categorii sociale extinse, ajunge să organizeze un astfel de ”proces electoral” fără alternativă, fără dezbatere reală, fără concurență, nu își pierde doar credibilitatea, dar își trădează și principiile fundamentale. Adevărata miză nu este doar alegerea unui lider, ci însăși natura democrației în interiorul unui partid esențial pentru echilibrul puterii în stat.

Faptul că un singur candidat a fost propus și apoi aclamat la conducerea PSD ne forțează să facem o paralelă dureroasă și incomodă cu practicile Partidului Comunist Român (PCR). Numai în comunism, un singur nume figura pe buletinul de vot, iar procentele de 99% erau obținute prin coerciție și prin lipsa oricărei alternative. Astăzi, fără presiune directă (cel puțin vizibilă), se obține un rezultat similar, demonstrând o mentalitate și o cultură politică ce par să fi rămas ancorate în trecut. Această realitate contrazice flagrant orice principiu democratic și ridică întrebări esențiale despre direcția în care se îndreaptă PSD, dar și despre calitatea democrației românești în ansamblu.

Pentru a înțelege pe deplin aberația spectacolului unanimității, este important să ne reamintim ce înseamnă, de fapt, alegerile într-un context democratic. Termenul de ”alegeri” derivă din ideea de alegere, de opțiune, de diversitate și reprezintă mecanismul fundamental prin care cetățenii sau membrii unei organizații își exercită suveranitatea, delegând puterea către reprezentanți aleși prin intermediul unui proces liber, echitabil și concurențial.

Alegerile autentice implică, prin definiție, mai multe elemente esențiale. Unul dintre acestea este pluralitatea candidaturilor. O alegere presupune existența a cel puțin două opțiuni viabile. Fără alternative, actul votului devine lipsit de sens, transformându-se într-o simplă acțiune de aprobare sau aclamație, în timp ce pluralismul candidaturilor încurajează competiția de idei, strategii și viziuni.

Competiție trebuie să fie deschisă și echitabilă, în așa fel încât candidații să aibă șanse egale de a-și prezenta platformele, de a-și convinge electoratul și de a intra într-o dezbatere reală. Aceasta implică acces la resurse, la tribune de exprimare și la un cadru regulamentar care să asigure corectitudinea procesului.

Dezbaterea publică și critica constructivă este un alt element important. Alegerile sunt, prin excelență, perioade de dezbatere intensă, permițând scrutinul public al propunerilor, al calităților și al slăbiciunilor candidaților, generând o analiză critică și un proces de selecție informat. O astfel de dezbatere, chiar și internă, este vitală pentru sănătatea unei organizații, prevenind auto-satisfacția și încurajând adaptarea.

Alegătorii (în cazul de față, delegații) sunt cei care decid cine va conduce. Puterea le conferă nu doar dreptul de a alege, ci și obligația de a evalua performanța și promisiunile celor aflați în funcție, iar cei aleși știu că sunt responsabili în fața celor care i-au votat, exercitându-și mandatul cu gândul la o viitoare reevaluare.

Mai mult, un proces electoral care respectă aceste principii conferă legitimitate rezultatului și asigură că liderii sunt percepuți ca reprezentativi pentru voința electoratului, căci legitimitatea derivă din proces, nu doar din rezultat.

În contrast, evenimentul organizat de PSD, cu un singur candidat, anulează toate aceste dimensiuni. Nu există nicio alegere, nicio competiție, nicio dezbatere reală, nicio responsabilitate efectivă în fața unei alternative. Cei 3000 de delegați nu au avut de ales între două alternative, ci doar de a valida o decizie deja luată. Drumul lung până la București nu a servit scopului democratic al unei alegeri, ci a devenit parte a unui ritual de etalare a puterii și de cimentare a unanimității, o unanimitate care, în contextul politic românesc, este adeseori suspectă și asociată cu controlul absolut. A numi un astfel de proces ”alegere” înseamnă a goli de sens însăși esența termenului și a submina fundamentele democratice.

Paralela cu Partidul Comunist Român (PCR) nu este o exagerare sau o simplă provocare retorică, ci o observație pertinentă, chiar dacă inconfortabilă. În perioada comunistă, ”alegerile” interne și naționale erau un simplu exercițiu de fațadă, menit să legitimeze un regim totalitar. Exista întotdeauna un singur candidat, iar rezultatele, de obicei peste 99%, erau dictate de partid și obținute prin presiune și manipulare. Delegații și cetățenii erau convocați pentru a bifa o listă pre-stabilită, pentru a aclama liderii și pentru a demonstra o ”unitate” impusă.

Cazul recent al alegerilor interne din PSD evocă o similaritate tulburătoare cu aceste practici. Chiar dacă nu există coerciția fizică a regimului comunist, presiunea de grup, conformismul, dependența de structura de partid și teama de a se abate de la linia oficială pot genera o unanimitate aproape la fel de eficientă, care nu este un semn de forță sau de coeziune ideologică autentică, ci mai degrabă un indicator al unei frici instituționalizate, al absenței pluralismului de opinie și al unei culturi de lider providențial.

Această tendință este cu atât mai alarmantă cu cât provine de la un partid care își are rădăcinile, cel puțin în teorie, în social-democrația europeană. Social-democrația modernă este definită, printre altele, de principii precum democrația internă vibrantă, dezbaterea ideologică, protecția minorităților (inclusiv a celor de opinie) și competiția loială. Când un partid pretins social-democrat recurge la practici care amintesc de  dictatură, își pierde nu doar credibilitatea, ci și identitatea. Este, așadar, o trădare a propriilor principii fondatoare.

Acuzația că PSD este un continuator al PCR este, de asemenea, profund relevantă. Dincolo de schimbarea numelui (Frontul Salvării Naționale, apoi Partidul Democrației Sociale din România și, în final, Partidul Social Democrat), au existat voci critice care au semnalat persistența unor mentalități, rețele de influență și practici politice moștenite din vechiul regim. Una dintre aceste ”relicve” este, evident, cultivarea unanimității și eliminarea oricărei opoziții interne, transformând partidul în feudă personală sau de grup, unde decizia vine de sus și este validată de ”bază” printr-un act de pură formalitate.

Conceptul de ”burghezie proletară” în cadrul PSD, deși un oximoron (trista fericire), descrie perfect ipocrizia și distorsiunea ideologică. Un partid care se vrea al muncitorilor și al clasei de jos ajunge să fie condus de o elită confortabilă, adeseori îmbogățită rapid, care utilizează retorica ”socială” pentru a-și menține și consolida puterea, dar care, în practică, manifestă un dispreț profund pentru valorile democratice și pentru nevoile reale ale societății. Această ”burghezie proletară” a reușit să performeze la nivel logistic, dar a eșuat lamentabil în a promova un proces democratic intern autentic, demonstrând că interesul pentru putere primează în fața principiilor.

Social-democrația, în esența sa, reprezintă o sinteză echilibrată între două idealuri fundamentale: justiția socială și democrația politică. Un partid social-democrat autentic luptă pentru reducerea inegalităților, pentru protecția celor vulnerabili, pentru un stat social solid, dar o face întotdeauna respectând cu strictețe principiile democratice: pluralismul, libertatea de exprimare, statul de drept, drepturile omului și procesele electorale libere și corecte.

Cazul alegerilor interne din PSD, cu un singur candidat, demonstrează că acest echilibru vital a fost rupt. Partidul pare să-și fi pierdut, într-adevăr, ”reperele social-democrate” și a rămas, cel mult, doar cu ”reperele sociale”. Cu alte cuvinte, ar mai putea invoca măsuri de asistență socială, pensii, ajutoare, salarii minime – aspecte care țin de social – dar a abandonat complet dimensiunea democratică care ar trebui să susțină și să legitimeze aceste politici.

Pierderea reperelor democrate se manifestă prin mai multe simptome. Absența oricărei concurențe în cadrul alegerilor pentru președinția partidului indică o tendință clară spre personalizarea excesivă a puterii și cultul liderului. Decizia este centralizată, iar disidența internă este descurajată sau, mai rău, anihilată. Un astfel de mediu împiedică apariția de noi lideri, de idei inovatoare și de o critică constructivă necesară evoluției.

Evenimentul de la București nu a fost o alegere, ci o formalitate, un ritual de validare. Această atitudine față de procesele democratice interne se poate transpune ușor și în atitudinea față de democrație la nivel național, unde mecanismele electorale riscă să devină simple exerciții pentru a conferi o aparență de legitimitate unor decizii deja luate în spatele ușilor închise.

Un partid social-democrat ar trebui să fie un spațiu vibrant de dezbatere ideologică, de confruntare a diferitelor curente de gândire pe teme precum justiția socială, economia, rolul statului. Lipsa unei competiții pentru șefia partidului sugerează o omogenizare forțată a ideilor, o ”linie de partid” de la care nu este permisă abaterea. Această rigiditate ideologică este dăunătoare capacității partidului de a se adapta la provocările unei societăți în continuă schimbare.

Chemarea a peste 3000 de delegați pentru a valida un singur candidat este o risipă de resurse și un act de desconsiderare a inteligenței și a rolului democratic al membrilor de partid. Întrebări precum ”măi băieți, pentru ce să mai faceți atâta drum până la București?” sau ”v-a chemat la o socializare?” sunt, de fapt, o critică la adresa modului în care este tratată baza partidului – ca o masă de manevră, nu ca o sursă de legitimitate și de vitalitate democratică.

Pierderea reperelor democrate nu afectează doar PSD, ci are implicații grave și pentru democrația românească în ansamblul său. Când un partid major nu mai respectă principiile fundamentale ale democrației interne, contribuie la erodarea culturii democratice la nivel național, normalizează practicile autoritare și slăbește încrederea cetățenilor în instituțiile politice.

Spectacolul unanimității la conducerea PSD este mai mult decât un episod izolat; este o radiografie a unei degradări profunde a democrației interne și a unei confuzii identitare alarmante. Unanimitatea impusă, fără alternativă, este un instrument al totalitarismului, nu al democrației, căci nu reflectă coeziune, ci conformism, nu forță, ci fragilitate ascunsă. Dacă și comuniștii ar fi fost invidioși, este pentru că actualul PSD a atins un nivel de control și de lipsă de opoziție internă care, în trecut, necesita o coerciție mult mai evidentă.

”Burghezia proletară” din cadrul PSD, o elită care jonglează cu retorica socială, dar care disprețuiește profund procesele democratice, a reușit să deturneze esența unor alegeri. Delegații adunați la București, indiferent de intențiile lor individuale, vor participa la un ritual de validare, nu la un act de voință democratică. A ignora semnificația reală a unor alegeri înseamnă a renunța la unul dintre cele mai prețioase instrumente ale libertății și ale progresului.

PSD, continuator al unei linii istorice complicate, pare să fi pierdut definitiv busola social-democrată, rămânând doar cu un schelet de ”social” golit de vitalitatea ”democratică”. Când un partid își abandonează pilonii ideologici esențiali, își pierde, în cele din urmă, relevanța și capacitatea de a sluji cu adevărat interesului public, o trădare nu doar a membrilor săi, ci și a idealurilor unei democrații sănătoase.

Această imagine a unanimității forțate, a alegerii fără opțiuni, ne trimite cu gândul la avertismentele celor care au înțeles esența libertății. ”Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, ci să vrei ce e drept”, spunea Nicolae Titulescu. Atunci când un partid pretins democratic anulează dreptul la opțiune, la dezbatere, la concurență, el nu își subminează doar propria legitimitate, ci și conceptul fundamental de dreptate în politică.

Abraham Lincoln, marele susținător al democrației, ne-a lăsat moștenire o definiție memorabilă: ”Democrația este guvernarea poporului, prin popor, pentru popor.” O alegere cu un singur candidat nu este o guvernare prin popor, nici măcar prin delegați, ci o guvernare peste popor, o impunere mascată sub fardul legitimării. Este o parodie a procesului democratic, o ofensă la adresa inteligenței și a dreptului fundamental de a alege.

Ce le-am putea spune, așadar, acelor peste 3.000 de delegați? ”Fiecare om este dator să lupte pentru libertatea sa. Și această luptă este o luptă pentru demnitate”, spunea Václav Havel, simbol al luptei împotriva totalitarismului. A participa la un spectacol fără substanță, la o alegere fără alegere, înseamnă a abdica de la această demnitate. Este un semnal că, în loc să lupte pentru un ideal democratic real, o parte a clasei politice preferă confortul unanimității impuse, o unanimitate care, în cele din urmă, va duce la alienarea de cetățean și la pierderea oricărei credibilități.

Adevărata putere și legitimitate nu vin din aplauze unanime, ci din forța argumentelor, din onestitatea competiției și din respectul profund față de spiritul liber al fiecărui individ. Fără acestea, orice partid, oricât de mare, este doar o relicvă a trecutului, o umbră palidă a ceea ce ar fi putut fi.

Sursa foto: veridica.ro

Ciprian Demeter