De la „spitale, nu catedrale” la primul rând la sfințire

S-au împlinit ani buni de când expresia „Spitale, nu catedrale!” răsuna în gura multor politicieni și activiști. Era un slogan de protest, un simbol al unei generații care voia să se desprindă de tradiție și să se așeze, zicea ea, în modernitate. Astăzi însă, aceiași oameni – sau unii dintre ei – au fost văzuți la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, în primele rânduri, zâmbitori și reculeși.

Ipocrizie? Schimbare de viziune? Sau doar instinct de supraviețuire politică?

Realitatea e că timpul are o forță aparte: nu doar vindecă, ci și spală memoriile incomode. Când senatorul Daniel Zamfir a scris, ironic, că „useriștii își rupeau cămășile de pe ei să nu facem catedrala”, mulți au zâmbit amar. Pentru că avea dreptate. În urmă cu câțiva ani, liderii USR și vocile progresiste se poziționau ferm împotriva proiectului Patriarhiei, pe motiv că „banii publici trebuie să meargă în școli și spitale”. Era un discurs coerent cu o anumită doctrină, dar, în același timp, unul care atingea un nerv sensibil – raportul dintre credință și stat.

Și totuși, ce s-a schimbat? Catedrala este aceeași. Singura diferență e că între timp, proiectul a fost terminat, iar opinia publică – majoritar ortodoxă – și-a însușit-o ca pe un simbol al identității naționale. Iar cum orice politician trăiește din simboluri, era inevitabil ca și cei mai critici să-și găsească drumul spre altar, chiar și doar pentru o fotografie.

Fenomenul nu e nou. În 2018, la sfințirea parțială a Catedralei, unii lideri politici și președintele de atunci, Klaus Iohannis, au evitat evenimentul. Azi, succesorii lor își fac cruce largă, se închină adânc și își ajustează discursurile. Aceeași catedrală, alt context politic.

Ce ne arată această transformare? În primul rând, că politica românească are o memorie scurtă și o busolă elastică. Convingerile par negociabile, în funcție de direcția vântului electoral. În al doilea rând, că simbolurile religioase rămân repere puternice, greu de ignorat chiar și pentru cei care le disprețuiau altădată. În fața unui public credincios, e mai convenabil să te așezi în rândul celor care aplaudă decât în cel al criticilor.

Dar dincolo de ironii, povestea Catedralei Mântuirii Neamului vorbește despre ceva mai profund: fragilitatea valorilor publice. Dacă ieri era „delir grandoman” și azi e „simbol al unității naționale”, atunci nu proiectul s-a schimbat, ci doar percepția – sau, mai exact, interesul.

Să nu uităm: politica e arta adaptării, dar și a uitării selective. Doar că, în cazul de față, uitarea e prea proaspătă pentru a trece neobservată.

Și poate că, până la urmă, nu e rău că cei care criticau au venit la sfințire. Poate că au înțeles ceva, poate că au evoluat. Problema e alta: că nu au avut curajul să recunoască această schimbare. Pentru că adevărata convertire – fie ea religioasă sau politică – începe cu asumarea trecutului.

Până atunci, rămâne imaginea emblematică a unei clase politice care, de la „spitale, nu catedrale”, a ajuns la „Doamne-ajută!” – cu aceeași convingere, dar în sens invers.