De ce PSD a acceptat compromisul guvernării împotriva propriului electorat
De mai bine de trei decenii, Partidul Social Democrat a fost o constantă în viața politică românească, însă nu prin meritul reformei, al progresului sau al viziunii, ci prin setea constantă de putere. În ultimii ani, lideri ca Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu, Paul Stănescu, Mihai Tudose sau mai tânărul Alfred Simonis au ridicat discreționarismul la rang de strategie politică. Sub masca guvernării „responsabile”, aceștia au acaparat instituții, au tras sfori politice în teritoriu și au cultivat un stil de conducere bazat pe obediență și eliminarea vocilor incomode.
Este de-a dreptul ipocrit ca astăzi, în plin scandal de imagine și cu partidul într-un evident declin moral, să apară voci care mimează reforma. Nume precum Titus Corlățean sau Robert Cazanciuc se prezintă acum drept opozanți ai sistemului din PSD, de parcă nu au fost parte din el în ultimii 20 de ani. E greu de crezut că exact cei care au ocupat portofolii ministeriale și poziții de conducere în epoci controversate ar putea fi salvatorii partidului.
Realitatea este că așa-zisa reformă nu e decât un joc de oglinzi pentru a păstra privilegiile și influența dobândite până acum. Nimeni din PSD nu a ales cu adevărat opoziția, nimeni nu a spus „nu” alianțelor toxice sau guvernării împotriva propriului electorat. Au fost constestați și înjurați de către actualii parteneri de guvernare, dar au acceptat compromisul. De ce? Pentru ciolan. Dorința de puterea, influența și sinecurile sunt adevăratele motoare ale acestor decizii.
Modelul de la centru s-a transmis ca o boală și în filialele județene, unde baronii locali mimează democrația internă, dar conduc discreționar, prin rețele de interese și fidelități personale. Vechile reflexe ale partidului-stat, ale controlului absolut și ale eliminării meritocrației sunt încă prezente în toate straturile formațiunii. Nu poți reforma un partid doar schimbând retorica, dar fără să elimini rădăcina corupției morale.
PSD nu mai este un partid al stângii moderne, ci o mașinărie de putere care funcționează după reguli vechi, alimentată de oportunism și compromisuri. Tinerii care se ridică în partid nu aduc idei noi, ci doar o aroganță reîncălzită, moștenită de la cei dinainte. Fără curajul de a se rupe de trecut, fără retragerea reală a vechilor figuri și fără asumarea opoziției, PSD nu va cunoaște niciodată reformarea autentică.
Și ar trebui poate să mai menționăm un lucru important. Electoratul nu mai este naiv. A văzut promisiuni, trădări și false reforme timp de 30 de ani. Iar astăzi, cu un PSD obosit de propriile scheme de supraviețuire și lideri care mimează schimbarea doar ca să rămână în funcții, viitorul partidului pare mai degrabă o agonie lentă decât o reinventare.
ANDREI POPETE – PĂTRAȘCU
